Mănăstirea din mijlocul iadului
Autor:Andrei Cristian Mateescu
Pe Internet circulă un film, numit „Bucureşti, 13” care, în scurt timp, a reuşit să bage groaza în mulți locuitori de pe malulrile Dâmboviței și nu numai. Producţia prezintă cazul dispariţiei inexplicabile a doi tineri studenţi politehnişti, Ionuţ Bidescu şi Marian Tudose, în decembrie 1995. Familiile şi autorităţile au întreprins nenumărate căutări soldate cu tot atâtea eşecuri. Cunoscuţii celor doi au susţinut că aceştia erau obsedaţi de legende, mister, paranormal şi de a surprinde pe camera video evenimente ieşite din comun.
 |
| De la Manastirea Chiajna |
„Bucureşti, 13”- filmul care i-a speriat pe români
După 13 ani de la dispariţie, bunica unuia dintre ei, a găsit prin casă nişte casete video pe care le-a aruncat la ghena de gunoi. Un vecin le-a găsit şi le-a vizionat. Pe din ele, era inscripţionat „Bucureşti, 13”. Aceasta conţinea ultimele filmări, din ajunul şi ziua dispariţiei, pe care cei doi le făcuseră la ruinele fostei mănăstiri Chiajna din cartierul Giuleşti-Sârbi. Nimeni nu a aflat vreodată ce s-a întâmplat din momentul întreruperii filmului, când unul dintre tineri observă în întuneric o torţă aprinsă în biserica părăsită. Fiori reci de gheaţă, vântul turbat care şuieră, suspans, întuneric, zgomote sinistre. Inima bate nebuneşte, gata să iasă din piept şi s-o ia la fugă pe câmp, singură.
„Bucureşti, 13” este un film care încearcă să reconstituie strania întâmplare din iarna lui 1995..., un eveniment care, din fericire nu a avut loc niciodată. Producţia, este, de fapt, un proiect media al unor studenţi la regie şi cinematografie. Cosmin Gurău a realizat montajul, sunetul şi regia, Adrian Chintoiu, Ion Dumitru şi Dinu Nistor au filmat, iar narator a fost Alexandru Banciu. Filmul a reuşit să-i tulbure pe cei care l-au vizionat pe Net şi chiar să-i păcălească, datorită unui format ingenios, bazat pe utilizarea unor tehnici speciale de montaj, suprapuneri de personaje de epocă peste imagini actuale ale ruinelor, pe fondul unei bune documentări referitoare la acest monument, pe nedrept uitat de lume. „Noi n-am crezut că filmul nostru va avea un succes aşa de mare, ne-a spus viitorul regizor Cosmin Gurău. Pur şi simplu a fost o temă pentru un examen de la facultatea de regie unde învăţ eu. Nu ne-am gândit că vom da naştere unui fenomen. Am trimis filmul unor amici care l-au pus pe Internet. Am vrut să fie ceva special, cool, datorită poveştii, dar şi pentru felul în care am montat imaginile. Unii ziarişti ne-au acuzat că ne-am inspirat după filmul Proiect Vrăjitoarea, unde, tot aşa, dispar fără urmă, într-o pădure, nişte studenţi care filmează. Nu e corect, noi ne-am făcut proiectul, ca o simplă temă pentru şcoală. Am citit că la Chiajna chiar au dispărut oameni şi că acolo se fac ritualuri oculte.”
Un colţ de lume blestemat
Azi, mănăstirea Chiajna de la marginea cartierului Giuleşti-Sârbi, acolo unde oraşul modern îşi scuipă gunoaiele, este doar o ruină sinistră. Veche de 3 secole, i-a fascinat mereu pe căutătorii de comori, de mistere sau de senzaţii tari. Este o adevărată oază a infracţionalităţii unde poliţia nu calcă nici măcar în vise. Locul este înscris pe harta practicanţilor de ritualuri satanice şi a adăpostit criminali, nomazi, boschetari. Ctitorie a domnului fanariot Nicolae Mavrogheni (1786-1790), mănăstirea Chiajna trebuia să fie una dintre cele mai importante lăcaşuri de cult ale vremii, ridicate pe meleagurile româneşti. Dar soarta ei a fost alta. Legenda, pierdută în negurile timpului, spune că biserica şi locurile din jurul ei ar fi blestemate. De ce? Nu se ştie. Cert e că preoţii nu au slujit niciodată în ea, fiind bombardată de către turci, chiar înainte de sfinţire. Aceştia au crezut că acolo ar fi fost o cetate şi din această pricină au hotărât s-o radă de pe suprafaţa pământului.
| De la Manastirea Chiajna |
 |
| De la Manastirea Chiajna |
Locul unde vrăjitoarele fac amor cu Diavolul
Clădirea acestui veritabil monument istoric nu aparţine nici Patriarhiei nici Ministerului Culturii şi Cultelor, însă, mai nou, apare frecvent în videomanele, unde tineri balaoacheşi cu lanţ de aur la gât şi tricouri mulate, suspină sistematic după iubiri pierdute. Practic, imaginea edificiului ajunge în toată lumea, ca un biet personaj mut şi secundar, în loc să apară ca o mărturie de istorie şi continuitate a credinţei poporului român. Pentru cine vrea să se convingă şi să mai vadă mănăstirea, înainte de a fi distrusă de tot, nu are decât să ajungă la marginea cartierului Giuleşti-Sârbi, aproape de calea ferată Bucureşti-Craiova. Construită în stil neoclasic cu un plan arhitectonic deosebit, biserica îşi aşteaptă cuminte moartea. Agonizează. De fiecare dată când trece trenul, la nici 30 de metri de ea, zidurile gem de durere. Mai pică o cărămidă, se mai crapă un perete. În jur, munţi de mizerie, haite de câini ce sar la grumazul străinilor, stoluri de corbi, graşi cât curcanii. La cutremurul din 1977 turla s-a prăbuşit. Acum, cerul cade în pântecul ei împreună cu ciorile, croncănind a moarte şi-a pustiu. În locul sfintelor picturi de pe pereţi astăzi îţi insultă privirea inscripţii vulgare scrijelite de minţi bolnave. Unde altădată trona, probabil, imaginea sfântului Petru zăngănind în palmă cheile Raiului, cineva insistent a scris cu ciobul: “Gică + Ilie= Iubire mortală”. Din loc în loc, se văd urme de cenuşă, semn că acolo a înnoptat cineva. Vecinii lăcaşului şoptesc cu teamă că aici se petrec lucruri stranii. Se văd luminiţe cum joacă în întuneric şi nimeni n-are curaj să meargă acolo. Noaptea, vrăjitoarele, fac farmece de moarte, leagă cununiile şi invocă duhurile necurate. Ca drept răsplată ele se împreunează cu Diavolul, apoi dansează. Sataniştii se adună şi ei, neştiuţi de nimeni, când luna zâmbeşte lat peste Bucureştiul amorţit şi indiferent. Dimineţile, unii alpinişti îşi împlântă pioleţii în carnea mănăstirii, exersând escalade complicate.
Ziua, de jur împrejurul mănăstirii, iadul! Ca să ajungi la ea calci pe capete de cai morţi, pe gunoaie, cărămizi, sticle sparte, oale, pachete goale de ţigări sau cutii de conserve. Colo e un papuc de copil, nişte haine putrezite, 5 pui de pisică în putrefacţie, cu guriţele deschise a ţipăt, bucăţi de faianţă spartă, anvelope arse, lângă o folie goală de anticoncepţionale “Diane”. De-a lungul timpului, încurajaţi de nepăsarea autorităţilor, unii s-au gândit gosposdăreşte că, decât să se macine pe câmp, mai bine aduc cărămizile la ei, în ogradă. Aşa că au strâns piatră cu piatră şi şi-au pavat curţile, şi-au dres frumos pereţii găuriţi sau şi-au ridicat în fundul grădinii o mândreţe de privată, mai mare dragul să poposeşti în ea. Poate cărămizile sfinte îi vor feri de necazuri şi le vor aduce bunăstarea în familie. Cine ştie?
Singură, între cer şi pământ, aşteptând
 |
| De la Manastirea Chiajna |
Din când în când, lângă biserică mai poposeşte câte o căruţă hodorogită. Ţiganii săraci smulg una câte una bucăţi din trupul ei. „Haoleoo, vai dă zilile noastre, ne moare puradeii dă foame! Cărămizilii e bune că suntem amărâţi, lipim casile”, zbiară la mine o pirandă rătăcită printre gunoaiele care mustesc în putrefacţie. O căruţă, de stă să se fărâme în bucăţi, trasă de o mârţoagă cu ochii umezi, a oprit lângă zidurile mănăstirii. Proprietarii atelajului, un bărbat şi o femeie, ţigani, încarcă de zor cărămizi, scotocesc frenetic prin gunoaie, cu unghii flămânde şi negre. Când căruţa e plină oamenii dau să plece. Calul, parcă simţind în sufletului de animal că duce bucăţi furate dintr-o veche mănăstire, nu vrea, neam, să pornească. Se ridică pe picioarele de dinapoi şi trage un nechezat furios. Stăpânul îl altoieşte grabnic cu bâta pe spinare. “Hooo, gloabă! Dieee, boala dracului! Acu' te găsişi!”, răcneşte aproape plângând. Lovit crunt, calul o ia la goană printre gropi şi gunoaie. Omului nu-i vine să creadă! În goana lui nebunească, animalul dărâmă conţinutul căruţei şi apoi se opreşte. Rânjeşte către ţigani ca o pedeapsă cu dinţii stricaţi, fluturându-şi coama anemică în arşiţa de august. Vinovatul cu copite e altoit din nou, de data asta peste bot şi ochi. Gloaba rămâne înţepenită, privind calmă un soare buimac şi lăptos. Zdrelindu-şi degetele până la sânge, amărâţii încarcă din nou cărămizile în căruţă. Seara coboară brusc peste groapa de gunoi, iar tuciuriul se îndepărtează înjurându-şi încă bidiviul. Mănăstirea Chiajna rămâne singură, între cer şi pământ, aşteptând. Poate cu ocazia filmulul studenţilor de la regie şi a maneliştilor „îndrăgostiţi” de istorie, mai apare şi ea în lume.
Din jurnalul unui „alpinist de mănăstire”
“Duminică - zi frumoasă cu soare - am dat o fugă până la marginea Giuleştiului, acolo unde se înalţă ruinele fostei mănăstiri Chiajna. Încă din 2003 zidurile au folosit ca suport pentru aplicaţia de escaladă şi alpinism a clubului de turism Muntenia. Dacă ajungi sus pe fostul acoperiş (ceea ce nu e greu de loc), poţi lua chiar şi un picnic (cum au făcut şi cei prezenţi acolo) sau - de ce nu - să tragi un pui de somn. Bine, asta şi dacă poţi ignora mormanele de gunoi din jur, zgomotul trenului ce trece la fiecare 5-10 minute, avioanele ce se pregătesc de aterizare şi zborul ciorilor.Autor: Dor de ducă”
